This year

This year came after an apocalyptic sound made by the ships, close to us,  before we recognized its source, just when one huge firework exploded. We all lived a moment of terror and amazement, “what is this?”.

Four people on the wild side of the beach. It was lovely to be invited by one of my lecturers, and her partner to dinner and I enjoyed the beach time so much. And the icy water paddling, with our bare feet, where I´ve left the sorrows to be washed away, and mild I come into this world again.

It was a tough year, in all senses, with a lot of changings, from Greta and Rei, Forest Row and London to babies and Copenhagen, to Aberdeen, having to “get out of love” or no longer love (in the same ways,  I suppose), new nice people along the way; a year of beginnings, that I didn´t welcome as I would usually do, because of their uncanniness, I guess.

And this place that I start to like more and more in a very strange way, with these people that are my lecturers, whom I feel so close and so dear. And what I lived here, with them and my Canadian colleague (who, by a strange coincidence, is the mother of a gay boy my age, a grandmother and the daughter of a woman who lived with her girlfriend for more that forty years), at seminars, in our trip or screenings, was wonderful – I think this is the right word. I´ve never had a lecturer like Katherine, and this was maybe the most overwhelming encounter of the year, in a very beautiful and genuine way(, that kept me wanting to meet her even for a short discussion in that nice place of hers, her office, where I met her on my very first day, after a night of travelling and no sleep, when I could not even tell that her accent was american, only that what she said, and how, seemed to be exactly what I wanted to hear and the meaning was fading away while I was stunned by her whole presence, wondering ´”what on earth is happening with me, and what is this supposed to be, now, as if I had any perceptible particle of energy for anything that has to do with some any other”. I still remember, now, what she was saying, although I didn´t understand at that time what was she talking about with such pathos.)

So I felt her absence, as if it was normal for her to be there with us, last night. I even missed her husband, as well. These people are wonderful. I wonder how their New Year´s Night was, back home in US. I haven´t wondered in years how it is to live there, now I do, sometimes, after K´s stories.

So my first day of the year begins with writing the essay for K (her suggestion from my preferences), although for someone else´s seminar (and the one for her seminar is still to come – how much nicer can one be to say she will respond  to my mails if I need any advice during her holiday).

There is a reading group we will meet, all four of us, next semester and another one (yay!) that I am sure it is going to be funded, by April – May. Can´t wait for this last one, especially because the idea became clearer while we were in Glasgow, talking about it.

Good things are here and on their way.

organic times

I start writing about (chemical) film decay, disintegration, about the death of cinema – as it used to be, about memory traces, about unstable surfaces, insecure images, dreams that are haunting as the nitrate base loses its clarity, about archives and time/temporalities.

How come that I haven’t guessed how melancholic it is to try make a sense of these material/ontological questions.

I wish I can (and I will!) write more than a mourning paper and see there an archive that is optimistic and opening up to reach us in a soothing way, though I am not sure whether the digital flicking images and their immaterial realm, without degradation and loss, with a time that can be paused at a click, thus commodified, hold the answer.

de rire

I wake up wanting to sleep, I dream other lives that are not mine and wake up again wanting mine. At the end of the day it is hard to go back to sleep. I live in that way that I can barely close my eyes. I think a lot, I write too little. I have to learn something from Derrida and keep on writing, maybe I can understand the languages I speak with myself sometimes.

I like it here. It is a painfully unaccommodating place, but I can’t get enough of some seminars. I just want to talk and think with. I don’t intend to speak about, but “speak nearby”. And every time I want more, I want more, I don’t want it to be over. How can I make it last?

Isn’t this the moment when we start archiving? What is this mal d’archive? Why do we have this drive to secure what is soon to be lost(?)? Aren’t we driving it to its ‘house arrest’? What do we conserve, preserve, save? And what do we lose and destroy in doing so? Why don’t we stop? We’ve been here before, it is not the first archive we want to build.

“What is the limit of the archive?” Katherine’s still asking in my head.

I should better look at those archives to try and answer these questions. Indeed. And “write” everything down.

constant travelling

I am here now and I have to go on. I don’t even know if I am be able to go on here, as the things appear or as they don’t. But here I am and I have to keep becoming.

…and what follows

Uneori cand sunt asa plina de entuziasm imi vine sa tac, sa iau o pauza si sa il pastrez acolo, ca sa vad ce pot sa fac cu el. Dar acum parca privesc altfel, ii dau drumul, ma pastrez acolo unde sunt - si –  redevin curioasa. cat sunt curioasa descopar, mi se pare. experimentez.

Nu prea stiu de unde sa prind mai bine ce urmeaza sa studiez, visual culture, dar nu ma impacientez neaparat, pentru ca asta e natura interdisciplinei: confuzanta - iti da toata libertatea si trebuie sa vezi ce faci cu ea. sunt cam unde trebuie. e bine ca am niste intrebari si, sa vedem, care sunt cele mai aprige si cum le adresez mai bine si cum le gasesc raspuns. mai important e cum nasc alte intrebari, ma gandesc.

Pentru moment, am trei lectureri tare interesante. Intamplator, suntem doar trei in program. Ma simt putin stinghera in exprimare pentru ca nu sunt vorbitor nativ de engleza precum restul si aici stiu ca trebuie sa mai lucrez – firesc, si acel vocabular specific ( diferit, de ex, daca voi vrea sa ma ocup de sunet in cinema – alt registru). Pe de alta parte, nu pot sa tac, caci imi vin idei, imi place sa le dau drumul si imi place ce iese din discutii, cand am senzatia ca ajungem pe aceeasi unda. Ma fascineaza. Deschidere, receptivitate neasteptate, de care nu am cum sa nu ma bucur.

Sper sa apuc sa fac asta folosind si alte instrumente, daca reusesc sa fac rost de echipament si sa prind niste skilluri tehnice. In sensul asta trebuie sa fiu cat mai rapida si sa imi conturez niste zone cat mai clare de interes, pe care sa le pot explora.

Dincolo de asta, e presiunea de a-mi gasi un job, cat mai rapid. Alta preocupare. Legal, imi trebuie un certificat de inregistrare, pentru care trebuie sa cobor pana la sud de Londra, nu foarte bucuroasa, dar, cel putin, il voi primi pe loc (sper). Pentru ca aici e plin de studenti si cele mai mutle locuri au luat deja oameni noi – unii au venit mai repede si s-au servit, uneori ma descurajez putin, dar apoi ma gandesc ca trebuie sa existe ceva pentru mine.

Nu am inceput sa caut prea mult in jur, asa ca nu am sa scriu despre loc. Este promitator.

Am lucrat la o bicicleta cam prapadita (cele bune s-au luat de cei care s-au mutat devreme), pe care sper sa o pot folosi, daca nu apare una mai buna, la un atelier in care se recicleaza biciclete. Am schimbat o camera singura si sunt mandra.

Acum inapoi, aici la etajul patru, in biblioteca – un loc in care sa tot stai sa citesti, gandesti, scrii, sa  privesti ba marea, ba zarea.

Seara de august

Ieri am iesit pe bicicleta, in mare viteza sa ma incalzesc si sa ajung repede sa vad un film in Rådhuspladsen, caci sunt zilele de Copenhagen Pride si e plin de curcubee, se intampla multe lucruri..

Si cum pedalez rad toata, ma bucur din nu stiu ce motiv. Asaa, doar ca sunt pe bicicleta si trec pe rosu, ca imi place sa umblu pe strazile astea de nu mai pot. Apoi ma intreb daca sunt ok. Imi amintesc ca intotdeauna am avut un fel de entuziasm greu de domolit uneori. Alteori ma privesc si mi se pare ca imi trebuie o limita, sau putina cumpatare, asa ca ma ponderez.

De data asta zburd cat ma tine, in continuare, si ajung. Imi parchez bicicleta – ma simt recunoscatoare ca exista o bicicleta pentru mine, ma pierd printre standuri, banci si mese de oameni in fata ecranului. Vad niste chestii ca niste alune lucioase, in semi-intuneric, si ma vad intinzand mana sa iau una sa gust. De acea una sunt multe altele lipite, dar nu le pun jos, ba chiar ma amuz singura ca ma servesc asa din gramada de migdale glazurate, apoi tusti in fata ecranului.  Imi dau seama ca sunt cam bune asa ca ma intorc sa imi cumpar cateva. Baiatul de acolo, care, probabil, m-a observat inainte, ma pofteste sa gust. Ma amuz iarasi, nu refuz.

Imi iau cornetul, ma asez pe jos, la film, langa alti oameni. Ultimul film pe care l-am vazut asa a fost Howl, in Ørstedsparken, cu mult Alan Ginsberg. Acum un film italian care m-a facut sa rad si sa plang, Loose Cannons, din care imi amintesc replica bunicii pe care Thommaso o vede langa patul lui, inainte ca ea sa moara intr-una din camerele apropiate. Pe aproape, dupa cum mi amintesc: Continua sa fii asa cum esti. Sa indraznesti sa faci propriile greseli, asta inseamna sa traiesti.

Pornesc spre casa, pe drumul lung, pe care il savurez aproape la fel. Ma abat foarte putin din el, sa trec pe langa mare, sa stau pe plaja. Nu inteleg cum nu exista niciun om acolo, cand e atat de splendid in semi-obscur. Stau langa mare si cand mi se face chiar frig ma ridic, ma plimb.

Apoi pe drumul care urca lent. Ma asteapta o felie mare de pepene rosu si abia astept sa intru pe usa.

Inutil sa spun ca as imparti felia de pepene si bucuria de peste seara. Si cumva o impart.

close and slow

Încet, încet și aproape, aproape. Fără grabă, nerăbdare, neatenție.

Un dor nedomolit de natură. Dor să “lucru” pământul, să îl simt în palme scoțând buruieni, să îmi simt tricoul umed întorcând fânul, să ud florile dimineața și seara, să frământ aluatul în troacă, să înot în mare, să râd cu poftă, să citesc pe plajă, să beau apă în căldură, să mănânc la umbră de pom uitându-mă la toate dealurile și pădurile și păduricile și copacii din jur, să miroasă a iarbă abia cosită, să ascult vântul și greierii, să ascult marea, să strâng în brațe un suflet cald și bun. Dor să stau într-un loc (real) pe care să îl pot numi acasă.

loc de liniște deloc ori pe alocuri

Prea mult vacarm, cuvinte care nu reușesc să cuprindă sau cuprind greșit și prea puțin. Loc de prea puțina liniște.

Îmi amintesc o seară din vara trecută, în Agua Amarga, nu cu mult înainte de plecarea în Madrid. O senzație de neliniște mare. Nu era mai nimeni pe plajă și mi se părea atât de pustiu, cum de multă vreme nu mai simțisem pustiul singură. Dorința ca lucurile să se așeze bine. Pe nisip, în întuneric, valurile ajungeau până la tălpi. Cred că atunci am simțit prima oară că mă inundă teama, că aveam ceva de pierdut și de nepierdut, că ce urmează nu depinde doar de mine. Tot atunci, imediat apoi, a apărut încrederea că lucrurile se vor așeza bine.

Până și amintirea acelui moment mă liniștește. Pe plaja mică de aici, într-o seară caldă, pustie, cu miros de alge, după ploaie, am simțit asemănător. Trebuie să îmi aminesc mereu, să nu uit.

ritm infinit

“Extraordinara experienta a lui Fisher. Doua fragmente din inima unui pui, puse alaturi, in asa numitele culturi de tesuturi, palpita in ritmuri diferite; bunaoara unul bate de optzeci de ori, iar celalalt de cincizeci de ori pe minut. Dar aceste fragmente prolifereaza, si la un moment dat vin in contact; atunci se constata ca ritmul devine identic. Sincronismul e restabilit, cele doua fragmente palpita impreuna.

<<Astfel, desi pasarea a murit demult, desi aceste mici cuburi de muschi separate ale inimii sale nu sunt prevazute nici cu circulatie sanguina, nici cu sistem nervos conectat la o retea centrala, ele se recunosc – aproape ca putem spune – indata ce intra in contact, si persista sa efectueze activitatea pentru care celulele lor au fost create, nu la intamplare, in mod independent, ci impreuna si coordonat. Sa mai fie oare nevoie sa spun ca nu exista nicio explicatie, chiar incipienta, a acestui fenomen atat de curios?>>

Nu stiu ce explicatie va gasi biologia, daca va gasi, acestui fenomen. Dar am fost emotionat pana la lacrimi aflandu-l; parca as fi auzit o chemare de foarte departe, din adancurile materiei vii, o chemare nespus de tulburatoare, de neinteleasa.” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez)

tehnici și skilluri

Spuneam ca nu am poze din Portugalia. Au fost doar cateva zile. Dar nici poze din vara trecuta, jumatate petrecuta la mare in Andalucia, jumatate in Madrid. Toate s-au pierdut. Si e acolo o urma de tristete, pentru ca nu imi mai pot aminti atat de multe bucatele din acea vreme.

Ma uitam zilele astea printre niste poze si nu mi-as fi amintit atat de bine momente din primul weekend in Londra, sa spunem. Si ma bucur ca ele sunt undeva, desi am refuzat pozele si inca nu imi place sa fiu pusa in fata camerei.

Pe de alta parte, nu pot sa nu simt, in acealsi timp, o lipsa. Lipsesti din prezent ca sa prinzi o frantura din el. Te afli intr-un univers cu totul nou, intrerupt constant de clickuri, pe care apoi le aduni in albume si arhive. Oriunde, esti inconjurat de astfel de arhive ale unor momente captive, dovezi vizuale ale unei experiente petrecute cautand-le. Sa faci poze pe film e o experienta diferita, intr-un fel, totusi, cred.

Daca ma uit asa, imi pare si bine ca am uitat cardul foto. Am deschis un carnetel si am notat. Parca aveam nevoie si de un altfel de a tine minte, un alt limbaj.

Daca am putea sa traim, sa pastram si altfel decat folosind instrumentele pe care le avem la dispozitie. Sa ne intoarcem la un alt fel de trai, sa fim atenti si altfel decat prin mijloace tehnologice.