doua zile de weekend m-am simtit in vizita in bucuresti. pauze cu soare, racoare si dans. cred sunt fericita la dans. din cand in cand. asta trebuie sa fie. abia astept mai ales sa fiu unde nu am fost. sau am mai fost..duminica nu mai aveam voce, vorbeam foarte chinuit si cu sunete bizara, din cauza racelii. adica perfect infundata si pe alta lume.
—————————————–
I guess by now they’re getting closer.
last train to wherever – telepopmusik
am iesit in prosop, am stins becul, inchid usa. colega mea de apartament, din camera alaturata, stinge becul, deschide usa si iese in prosop. dar numai una intra in baie.
asa ca ma intorc la computer. antivirusul porneste in fiecare zi la ora 21.
———————————
fever ray
am ramas in urma cu munca de la job. se numeste lipsa de disciplina. acum trebuie sa scriu vreo zece pagini de descriere a unor proiecte. nu am nici un chef.
incerc sa imi aduc aminte stari si momente de inversunare si concentrare. cat am scris la licenta de exemplu, multe pagini intr-un timp foarte scurt.
pana la urma, e un exercitiu de imaginatie, in cea mai mare parte. ar trebui sa il iau asa si sa vedem ce fac..pana la sfarsitul zilei. sunt in stare sa umplu paginile?
sigur, as prefera sa raspund la invitatia monei de a scrie pe tema erotica si sa ma gandesc la asta. ieri i-am trimis anei mesaj, sa-i cer sa-mi trimita un mail de genul asta, pe care i-l scrisesem in adolescenta si imi amintesc ca ii placuse foarte mult. eram curioasa de abordare, ce imi taia respiratia atunci. ana imi cere detalii, nu-si mai aminteste.
am facut poze in studio, pentru un joc la job. nu-mi place sa stau sa mi se faca poze si nici sa ma vad in ele, cu cateva exceptii cute.
ca maine sa pot sa face altceva, in proiecte acum!
am senzatia ca o sa dezvolt o fobie pe spatii de birou.
e o nepotrivire a mea in locul in care imi petrec cel mai mult timp din saptamana. nu inteleg despre ce se discuta. bine, inteleg, dar nu mi se pare care are legatura cu mine, cu ce ma intereseaza.
apoi ma concentrez greu, nu pot sa stau in scaun. trebuie sa scriu texte si imi tot vine sa ma ridic si sa umblu prin camera, sa fac orice. textele nu ma intereseaza foarte tare, adica sa explic intr-un mod arogant si franc ce s-a facut. stilul arogant nu ma atrage. cred ca are legatura cu faptul ca nu mi se pare ca webdesignul, strategia de brand, de continut, copywritingul si altele au vreun sens.
cand am dat la comunicare imi imaginam ca o sa fac campanii care o sa schimbe atitudini pentru lucruri importante. ca o sa fac ceva cu sens. uite ca nu e asa. chair si un job creativ mi se pare in acest context neatragator. pentru ce? pentru o lume in care sa consumam ca dementii.
incerc, totusi, sa nu ma las dusa de tot felul de planuri, ganduri, senaztii. e greu. vreau sa fiu atenta la mine, la ceilalti, in ritmul meu. nu sa traiesc pentru niste branduri; sa am timp, sa descoper, sa experimentez.
ma intreb daca o sa am rabdare sa trec prin doi ani de studii sociale, care inseamna atentie pentru lucruri, nu toate interesante pentru mine. apoi imi spun ca nici nu o sa imi dau seama, pentru ca o sa fiu ocupata sa aflu alta lume: freiburg, apoi buenos aires, poate bankok, mi se pare de vis. ma vad cu o camera in mana, documentand. ma tot gandesc ca realitatea e asa de vie si surprinzatoare si ca mi-ar placea sa decupez din viata, sa prind in filme documentare. apoi ma gandesc ca filmul documentar cere obiectivitate si mie imi trebuie flexibilitate, sa adaug de la mine, daca simt.
dumi, imi spune ca i s-a propus sa predea drept aeronautic, acum ca e licentiata in drept si are un curs de controlor de trafic aerian, la o scoala care se va deschide acolo. ar prefera sa predea meteorologie, dar , de fapt, se gandeste ca ar fi bine sa se desprinda de acolo, din cauza lucrurilor care s-au intamplat si a celor care au fost evitate.
un curs de stewardeza zice ca i-ar palcea. e prima oara cand o aud ca vrea in alte parti. mi-ar palcea si mie mai tare decat sa ma ocup de continutul unor site uri. nepotrivirile cer plecari.
ana imi spunea de dogville si incercarea de a te adapta, de a accepta, de a rabda intr-un fel. trebuie sa vad filmul asta. poate gasesc putina motivatie pentru genul asta de zile.
daca dumi poate sa imi aranjeze si mie, merg la curs. daca primesc bursa plec la master.
mai e ceva. din ianuarie, de cand am vazut primul spectacol de dans contemporan, a trebuit sa merg si sa vad ce se mai intampla. e ceva cu dansul care ma face sa uit de tot. in mai am vazut un anunt, ca se tin cursuri deschise si am ajuns acolo fara sa imi dau seama cum. au durat doar o luna si am simtit golul cand s-au terminat. pana la urma de ce? pot sa dansez si acasa. dar nu e la fel, acolo e mai intens.
e intr-un fel, cand esti atenta la ce faci. maxim de atenta, nu mai e altceva in mintea ta decat ca esti acolo si faci ceva, descoperi ce faci, te inhibi, iti dai drumul. imi pot folosi corpul si asta mi se pare perfect, nu e doar corpul, sunt eu..cred ca trebuie sa fac ceva in privinta asta, fie ca stau aici, fie ca plec. imi place dansul.
am o idee. plec la berlin, pentru o luna. in decembrie. imi iau bilet curand. am vorbit deja cu ioana, in principiu pot lipsi de la job in perioada aia. o sa fac un curs de limba, poate reusesc sa imi iau B2, desi asta e un nivel foarte dificil, pentru care ar fi nevoie de mai mult timp sa acumulez, sa imi intre in obisnuinta limba asta. trebuie sa mai citesc, sa ascult si sa recapitulez pana atunci. poate sa imi gasesc o berlineza careia sa am chef sa ii scriu in germana. hm..asta mi se pare cam fortata. 3 ore pe zi si in rest free. pot sa merg la dans, in muzee, in cafenele si pe strazi. pacat ca e iarna si nu o sa pot sa ma deplasez cu bicicleta. in rest, sa nu mai arunc banii, sa vad daca vine si miki.
m-as uita la dogville cu ana si apoi as adormi cu ea.
oare oamenii care sunt apropiati simt lucuri in legatura unul cu altul greu de identificat rational?
mi-a spus mam azi ca nu stie ce se intampla dar e foarte nelinistita de cateva zile. eu ma gandesc ca e intr-o pasa proasta. si apoi imi spune ca vrea sa vin sa o vad. cand merg acasa? ii spun ca nu foarte curand, glumesc in telefon si o linistesc ii povestesc de azi dimineata:
spre job nu mai iau metroul, ci ma urc pe doi cai, pe care mi-a lasat-o mona cat e plecata. imi place foarte mult, elimin unele minusuri. ma grabesc, mi-am propus sa nu intarzii foarte mult si intr-o clipa aud un poc puternic. imi dau seama imediat ca nu are cum sa fie o zgarietura. in spatiul stramt pe care mi-l lasa unele emasini intre ele si bordura am agatat o oglinda.
m-am intors instinctual si m-am uitat la sofer in timp ce pedalam. femeia de la volan se uita la mine cu stupoare. eu la fel. bruneta, nu e incruntata si nici nu face semne agitate. imi dau seama ca trebuie sa ma intorc oricat nu as fi vrut, daca am crapat oglinda?! am timp cat sta la semafor si ma intorc. masina, unul din brandurile masive, beumarin. ea ezita sa coboare din masina se hotaraste sa deschida geamul si eu inteleg ca ma voi indrepta spre geam.
se uita la mine cu aceeasi stupoare si eu deschid ochii curioasa de curiozitatea ei si spun intr-un final imi pare rau. inainte sa rostesc tot se intinde spre oglinda si o indreapta, o impinsesem pe spate. sterge cu degetul undeva in centru si imi spune: asta e, se mai intampla.
inca putin cu mam si apoi cu dumi, care ma sunase, de altfel, sa imi povesteasca.
mi se pune un nod in gat.
si eu la fel. sunt niste momentele din zilele astea in care as vrea…sa stau intr-o casuta la tara, departe de oameni
m-am tezit devreme cu golul in stomac, o noua spaima..prietenele mele pleaca. pleaca pe rand: rica, mona, anuska..de curand i-am pus andreei o adeverinta de la scoala pentru ultimul pas catre emigrarea in australia. .
ce ma sperie este ca fiecare pleaca in directii diferite. eu am ales sa plec in alt loc. de ce nu londra, ma intreaba mona. vino in madrid, o sa poti sa stai la mine, spune ana. cumva simt ca vreau sa nu renunt la dorinta mea, una irationala de a merge in germania, unde sa invat limba asta pe care o plac.
si mai mult de asta ce este? orice imprevizibil timp de doi ani cat dureaza masterul. e ce imi doresc de ceva vreme, nu? apoi pot sa aleg altceva, sa stau cu mona si cu ana si cu roca si poate sa ajung pe la andreea..
totusi, ma gandeam ca mi-e putin teama de imprevizibil. rica e deja asa departe si vorbim rar. mi-e dor de ea sa stea cu noi la masa sa povestim si sa radem..nu stiu cum poate sa fie cand asta nu va fi singura lipsa pe care va trebui sa o duc de la un moment dat incolo. de la despartirea de roxa, mi-am promis ca nu mai vreau cu nimeni in felul ala, sa nu imi mai fie asa de rau dupa.
dar my friends..ele sunt familia mea, cu care vreau sa petrec timpul si sa imi fie aproape.
am vazut cum a fost cu fiecare cand a plecat pentru o vreme mai lunga. cand s-a intors rica din irlanda a fost asa de bine sa stea putin cu mine la job. cea mai placuta si calda experinta din locul ala si cumva exemplara in mai multe privinte.
cand s-a intors mona din milano, m-am bucurat maxim. imi fusese dor si abia trecusem prin perioada aia grea si ea la fel, dar a stiut sa fie asa un friend bun si a avut rabdare sa imi asculte toate povestile, m a amuzat, distrat, m a certat si m a rasfatat.
si apoi ana, personajul asta controversat, my first lesbian friend, de care m-am indragostit de cateva ori, dar care, din nu mai stiu exact ce motive, nu a fost ever my lover. care a facut un lucru, cel mai dureros din lumea mea de atunci, si pe care am refuzat sa o vad mai bine de un an de cand ma intorsesm din alaska. cea mai veche relatie de prietenie, cu cele mai neasteptate turnuri. pe care am vazut-o in weekend si habar nu am cum sa definesc ce am simtit cand ne-am despartit. dar as vrea sa plec asa de la multe intalniri.
fetele astea, desi sunt asa de diferite, au totusi ceva semnificativ in comun si mi-as dori sa se accepte si sa se placa. si candva la batranete cand o sa stam cu toate intr-o casuta in spania asa cum ne planuim acum, sa fie si ana.
cum va fi cu toate departe, nu imi pot imagina.
pot sa imi propun sa spun, sa conturez ce vreau sa spun; dar asa e, cum mi-a amintit in seara asta anca ce spunea borges – cum a realizat ca nu poate sa spuna tot ci doar sa faca aluzii. aluzia creeaza.
vreau sa fiu. cand sunt, posibilitatile mele sunt limitate. sunt mai mult atunci cand vreau sa devin. despre asta mi-am amintit probabil dintr-o alta viata din viata asta. s-a intamplat odata cu aluzia alexandrei pirici.
pe masura ce devenim orizonturile noastre se restang. de la o devenire la alta e un spatiu, un gol in care cauti sa devii, ce sa devii, cum sa devii. asta e starea autentica pe care am trait-o in timpul dansului. nu rolurile, ci cautarea, pauzele. acolo ea era libera si cauta sa prinda ce urma sa devina. dar se gasea cautand altceva, pentru ca atunci posibilitatile ei se largeau.
nu a existat un sir epic, caci nu este o poveste, este o inlantuire de trairi si de experiente care au sens doar in acel moment. acum eu scriu si asta imi desface cate un deget de un alt deget, ele oricum se intind cum stiu ele, citindu-mi literele din varful limbii, dar una limitata, caci altfel m-as opri la o aluzie.
corpul ofera o multime de posibilitati de exprimare. i-am urmarit fiecare gest curioasa, cea mai curioasa atunci cand se oprea, sincera si deschisa spre o alta devenire, relaxata, concentrata, fiecare miscare frumoasa, incarcata, atenta, prezenta. Radia in dans, imi doream sa trec in spatiul ei.
”Ceea ce urmeaza nu este un text explicativ. L-am gasit dupa ce terminasem solo-ul si l-am ales ca introducere pentru ca enunta, intr-un mod mai articulat decit as fi facut-o eu, poate, ceea ce identific a fi premiza piesei.” (Alexandra Pirici)
“In general nu fabricam povesti doar pentru scena. O facem tot timpul, ca un fel de rutina zilnica. Fabricam povesti despre noi folosindu-ne pe noi ca personaj principal. Incercam sa dam sens actiunilor noastre, si gasim motivele pentru care ne comportam intr-un fel sau altul. Producem aceste povesti despre propria noastra existenta in incercarea de a intelege cine sîntem si de ce facem (sau nu facem) ceea ce vrem sa facem. Exista impresia ca atunci cind ne “fabricam” un personaj, cu posibilitati si imposibilitati specifice, vietile noastre si rolul nostru în ele vor avea sens. Felul in care se dezvaluie personajul explica alegerile noastre sau dificultatile pe care le avem in a face acele alegeri. Incepem sa percepem insiruirea de situatii care formeaza viata noastra ca pe ceva inevitabil. Crezind in continuitatea acestui personaj si a traseului lui, ne putem imagina cum se desfasoara povestea. Incepem sa credem ca viata isi pierde “imprevizibilul” si urmeaza firul narativ al povestii pe care am construit-o.” United Sorry (Frans Poelstra & Robert Steijn).
ultima proba de la mündliche prüfung a fost slaba din alte cauze. ceea ce mai ingrijoreaza cel mai tare, pana la urma. recker a spus inaintea altui examen: l. poate sa ia cea mai mare nota sau sa pice.
imi terminasem lesen ul si sprachbausteine cu 30 de min mai devreme. desi era in fata mea pe tabla 11 45, ramasese in minte 11 15. mi-am dat seama abia ca nu se strangeau lucrarile si trecusera 10 min..asa ca ma gandeam ca imi place profa, apoi mi-a trecut prin minte ca ar putea sa fie profa ioanei, parca ma intrebase odata daca preda x. nu, e putin probabil.
vorbeste frumos, sigur, clar, rar. .si are aceeasi postura. si, in acelasi timp, imi aminteste de dana t, atunci cand pronunta cuvintele si ochii ii zambesc asemanator.
aseara abia am adormit, iarasi. am incercat sa imi amintesc ce facusem de i-a scris dana t. mamei ca nu mai poate continua; nu doar pentru ca e solicitata prea mult cu noul job, dar mai ales pentru ca nu poate in acel fel.. a fost picatura care a umplut paharul. eu eram multumita ca am terminat cu germana pe care nu o suportam si cu mersul la ore cu sora-mea. eu nu imi dadeam seama, mi se parea ca este doar prea sensibila la nazbatiile mele. probabil ca eram imposibila, dar asa eram eu..fara astampar si cu atentie supra concentrata doar pe cateva lucruri. mi-era rusine pentru ca mama era jenata si intelegeam asta, dar nu altfel. oricum ma simteam indreptatita pentru orice comportament.
nu puteam sa reactionez precum dumi. ea e altfel echilibrata, eu nu eram deloc.
culmea, azi ioana ma intreaba cu cine am dat. cand imi spune tot numele imi amintesc ca l-am vazut pe usa, cand ma uitam de kristine. nu-mi vine sa cred, e profa ei de germana.
mai tarziu dumi suna si imi spune, printre altele, ca seful ei s-a intalnit cu dana t., pe care stiu ca o apreciaza (nu stiu cum ar putea cineva sa aiba o altfel de opinie decat buna despre dana t.) dana t. i-a povestit ca ne-a meditat cand eram mici. draghi o intreaba pe sis: auzi, tu esti aia buna sau aia rea?
pe zid sunt trei pisici: una abia s-a asezat, e mai mult alba decat neagra si celelate doua mai mult negre decat albe. in fata mea i. si d., sefele mele ma plictisesc cu niste fraze standard, pe care le ascult pe sfert si carora le ghicesc urmatoarele sferturi. e sacaitor si imi intorc atentia spre fereastra: toate in aceeasi pozitie, cozile stranse in jurul lor. revin in camera, goliciune intre zidurile de birou.
sunt pe zid si mangai matele, in aer se aude zbigniew preisner.
les marionettes – zbigniew preisner: fundal cu mate pe zid dintr-o fereastra de office gloom. cozile matelor stranse in jurul unei discutii golite de continut cu sefe: “inteleg perfect ce spune…” si eu eram in aceeasi situatie, dar am reusit..”, “toti trecem prin acelasi lucruri, uita-te la..” imi doresc sa inchid ochii sa desenez matele cu maini care le mangaie blanita. oamenii se golesc in birouri cu reguli de corporatie.
palmele mele negre pe pantaloni, pentru inca o data sau in final? mi se distrage atentia catre ele” a, imi place..” “de fapt, ascund o pata” “cu ce sunt facute” “sunt facute cu mainile si acrylic” (pls, sa trecem peste palme, de ce m-ai chemat aici, pana la urma? ). asculta pasiva si imi vine sa o scutur sa isi revina din excelentul fals de i. – m. , “posibil ba chiar probabil…bla bla..” adauga de undeva de aproape d. ceva cu unul din clienti..(posibil, ba chiar probabil ca asta sa fie ultima mea remarca si incercare – am o vaga senzatie ca zidurile astea ma zvanta de tot elanul si eu vreau sa zburd).
ma aplec spre un cos rosu cu gauri metalice si ascutite sa pun firimiturile de palme din acrylic negru de pe picioarele mele. capul imi ramane sus, sprijinit intr-o figura pe care o vad perfecta ca masca aceea pe care am desenat-o demult, cu ochi migdalati si gura mica, aproape rotunda, contur frumos si snurul din parti, care imi explica golul din ochi.
mi-e teama sa imi pun masca pe fata, ca si atunci, demult, cand am conturat-o.
